Asociația Charcot Marie Tooth România derulează în perioada 1-15.07.2020 expoziția cu vânzare în scop caritabil „Sprijină artiștii cu dizabilități”.
Fondurile strânse în urma expoziției vor fi folosite pentru finanțarea proiectului DizabilArt.
Mulțumim doamnei Edit Dembrovszky, autoarea tablourilor, pentru donatie!
“Pun părticile din mine în culori și le împrăștii în lume precum păpădia”
Mi-am descoperit talentul de pictoriță relativ recent, în urmă cu un an și jumătate am pus mâna pe o pensulă și de atunci pictez în fiecare zi. Nu demult am schițat primul meu tablou, încă îl mai păstrez și fără să vreau îl compar cu cele pe care le fac azi. Această descoperire a firii mele artistice a venit târziu în viață, la 61 de ani. Multe persoane mă întreabă de ce nu m-am apucat de pictură mai devreme, le răspund simplu ”Pentru că nu am știut că am talent și, în tinerețe, având serviciu și copii, nu aveam timp de asemenea activități”
Poate nici astăzi nu aș fi pictat dacă niște evenimente tragice nu ar fi concurat să mă aducă aici. În urmă cu 4 ani mi-am pierdut subit soțul, atunci tot universal meu a fost dat peste cap. L-am iubit enorm și nu am reușit să fac față singurătății. Viața mea a fost presărată cu multe încercări pentru că sufăr de o boală neurologică rară, Charcot Marie Tooth, care avansează în timp și te aduce în situația de a fi dependent de altcineva. Soțul meu era pentru mine atât partener, prieten, cât și îngrijitor. Fără el mi-am pierdut echilibrul sufletesc, a trebuit să mă mut din locuința și orașul în care am trăit atâția ani de zile, lângă Cluj Napoca pentru a fi mai aproape de fiul meu.
Pierderea ființei dragi și toate schimbările forțate pe care a trebuit să le fac m-au adus într-o stare de depresie. Din cauza depresiei făceam pusee de tensiune și a trebuit să mă internez în spital, acolo am avut șansa de a participa la ședințe de terapie prin artă. Îmi amintesc că am fost îndrumați să facem conturul unei flori și am fost remarcată de doamna care se ocupa de noi. M-a întrebat dacă am mai pictat și am răspuns uimită că nu. Ceva este probabil în genele mele pentru că și tatăl meu s-a apucat de pictură tot la bătrânețe, îi păstrez cu mândrie lucrarile pe pereții casei mele. La fel de uimită am fost când am primit de ziua mea un set pentru pictură, mult timp a stat în dulap, negăsindu-i utilitate, dar, după ce am făcut orele de terapie prin arta, le-am scos din ambalaj și m-am pus pe treabă. Probabil venise momentul potrivit pentru acest lucru, aveam foarte mult timp pe care trebuia să îl umplu cu ceva și foarte multe sentimente ce trebuiau exprimate.
Aveam mult timp pentru că afecțiunea de care sufăr mă țintuiește într-un scaun cu rotile, apartamentul este universal meu, ies foarte rar și în afară de fiul meu și câteva prietene nu primesc prea multe vizite.
Pun în fiecare tablou o părticică din sufletul meu și în fiecare zi petrec ore în fața mesei de lucru. Găsesc noi provocări, de curând am început să pictez portrete pe care le fac cadou. Tot ce am pictat am dăruit pentru că, la rândul ei, pictura m-a salvat, m-a readus la viață și când reușesc să binedispun o persoană prin lucrările mele mă face să mă simt împlinită.
Este uimitor cum nimic nu te poate opri atunci când vrei să exprimi ceva, din cauza bolii pot folosi mâinile foarte puțin, nu am forță, mâna este în formă de gheară și chiar și sarcinile elementare sunt imposibile, dar m-am adaptat și îi multumesc lui Dumnezeu că încă pot ține pensula în mână.
Orele în care aștern culori sunt orele în care evadez din corpul și casa mea, mă întorc la clipele fericite, când boala nu apăruse și soțul îmi stătea alături.
În ciuda tuturor celor întâmplate rămân un om cu zâmbetul pe buze, pun părticile din mine în culori și le împrăștii în lume precum păpădia.
Mi-am donat câteva din tablouri pentru licitația caritabilă pentru că vreau să susțin proiectul DizabilArt, conceput special pentru a sprijini si promova artiști cu dizabilități.
Susțineți și voi acest proiect, cumpărând unul din tablourile mele! Vă mulțumesc!