Cine dă definiția artei? Cine dă definiția handicapului?

Iubim arta. Toți. Dar iubim oamenii care o fac în mod egal?

Aceste două propoziții scrise mai sus au rezumat în doar trei cuvinte 500.000 de ani de existență umană. În doar trei cuvinte am cuprins esența și evoluția speciei umane, dar nu numai. Am cuprins sentimente cumplite, trăiri intense și emoții necenzurate de o societate restrictivă. Desigur, avem nevoie de artă deoarece noi, ca și societate, am creat arta. Noi, indiferent de gen, religie, rasă, culoare sau stare de sănătate suntem cea mai pură formă de artă existentă.

„Picioare, ce nevoie am de voi când am aripi să zbor?” ne întreabă Frida Kahlo, autoare a zeci de tablouri notorii. Cu toții am auzit de ea, măcar în mod vag, dar ne-am întrebat vreodată de ce îi admirăm lucrările pline de culoare, de viață? Desigur, ne atrage sufletul ei, înainte de toate. Inimile care au trecut prin multe spun multe. Cine poate spune mai multe decât oamenii care au trăit numeroase sentimente, de la ură la extaz, de la empatie la mânie și înapoi? Artiștii cu dizabilități nu au avut nevoie niciodată de tratamente preferențiale, în schimb au avut și au nevoie de empatie, de o sprânceană care nu se ridică și care nu precedă veșnicele întrebări : “Chiar el/ea a făcut/scris această lucrare? Pe cont propriu?!”.De multe ori dizabilitățile din viața cotidiană au avut ca și rezultat abilități extraordinare în cea artistică. Mulți oameni cu diferite incapacități sunt priviți cu milă, nicidecum cu simpatie, iar în momentul în care umanitatea nu va mai încurca acești doi termeni lumea artei va cunoaște un nivel masiv de expansiune, iar atunci când vom înceta din a face din termenul “handicap” o insultă, vom cunoaște un nivel masiv de expansiune ca și specie. 

Iubim ideea de hazard în creație, de ceva nou, neobișnuit, special dar iubim și ideea de oameni speciali? Oameni nu sunt speciali doar pentru ca au nevoi speciale, aceștia au suflete speciale, care găzduiesc trăiri și emoții intense, care pot fi exprimate cu ajutorul unei pensule sau a unui creion. 

Ce este arta până la urmă dacă ocolim tablourile, sculpturile, lucrările literare ale marilor autori? Ei bine, arta este legitimalizarea emoției,chiar a speranței, este aliajul dintre sinceritate și tehnică. Arta adevărată nu șochează, aceasta emoționează, iar oamenii care o pot creea sunt cei mai sensibili, sunt oameni pe care toți ne-am dori sa îi cunoaștem, oameni al căror talent am vrea să îl deținem pentru măcar o zi și un minut (mereu am fost lacomi și ne-am dorit ceva mai mult decât un interval mediu, acesta fiind reprezentat de o zi, în acest caz particular) . 

Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.