Adriana Rusty Holtei este cea mai autentică persoană cu care am vorbit vreodată, este o persoană cu o fire puternică și cu un umor aparte, care îl poate face chiar și pe cel mai serios om să râdă. I se pare că termenul de “activitate artistică” nu îi definește munca, dar, din fericire, se înșeală amarnic deoarece cartea “Îngeri fără aripi” este una dintre puținele cărți oneste în totalite, în care umorul întâlnește problemele reale, carte pe care puțini autori ar fi putut să o scrie cu atâta suflet. Adriana împărtășește povestea vieții ei, din copilărie până în momentul actual, cu ușurință, astfel scriind o lucrare pe care o poți citi și fără să fi terminat facultatea de medicină. Cartea, în sine, prezintă viața de zi cu zi a unei persoane cu o deficienta motorie și ne trece prin toate stările sufletești posibile, de la râsete în hohote până la momente în care închidem cartea pentru a ne analiza propria existență.
Adriana Holtei una dintre persoanele cu care pot afirma cu mândrie că am vorbit.
Rusty Holtei- R.S, scriitoare
Anna Ivanescu- A.I, reporter
A.I – Bună ziua, ați putea să vă prezentați pentru cei care nu v-au citit cartea?
R.S- Bună, mă numesc Adriana Rusty Holtei și am distrofie, aspect care m-a și inspirat să scriu “Îngeri fără aripi”. Aceasta este prima carte pe care am scris-o, dar nu va fi și ultima.
A.I – De unde vă inspirați pentru a vă continua cartea?
R.S – Tot ce s-a scris este tot ceea ce mi s-a intamplat mie și soțului. Pur și simplu vezi ce s-a întâmplat în viețile noastre, este o carte transparentă. Am vrut să scot în evidență toate fețele bolii. Nu am crezut că va fi o carte citită deoarece distrofia nu este ceva ce societatea cere să vadă. Inspirația vine de la sine, nu am făcut cursuri și nici nu am găsit-o atârnată în dud. Am un dud si mă uit zilnic la el, de aici și referința anterioară.
A.I- Există persoane care vă susțin și încurajează în mod constant?
R.S- Da, editorul care este, de asemenea, scriitor și familia, soțul, iar dacă Nicu zice că pot, eu pot. Editorul a fost principala sursă de motivație, îmi zicea “Hai Adriano, încă un mail astăzi”, că știi, scriam pe email capitolele. Mentalitatea asta de la țară m-a tras înapoi. Nu văd cuvântul “handicap” ca o jignire și nu văd o problemă în vorbitul despre distrofie.
A.I – Cum ați reușit să rupeți acele tipare sumbre și mentalități învechite legate de viața la țară cu o dizabilitate?
Cine zice că am trecut peste ?Nu se rup ușor aceste tipare. Îți faci curaj, dar oamenii îți taie aripile. Nicu nu pune preț pe ce crede lumea, dar mie mereu mi-a păsat . Mereu l-am invidiat pentru asta. Eu am intrat într-o mașină sau ea în mine, mai bine spus. Așa știu câteva rude că s-a activat dizabilitatea asta. Nici măcar rudele îndepărtate nu ar înțelege că este o boală genetică, d-apoi lumea de aici. Nu se schimbă mentalitatea lor nici în 50 de ani. Nu ies pe aici, să stau la poartă să povestesc, să schimb câte o bârfă. Nu am mai ieșit de 2 ani de zile din casă. În casă, făceam teme cu nepoții, îi obligăm, mai bine zis, să scrie. Stau lângă sobă, înainte desenam articole vestimentare și acum scriu când mă plictisesc. O lună a durat să scriu cartea. Nu fac ciorne și nici nu corectez. Ce iese, aia e. Tot timpul am fost oaia neagră a familiei, mereu toată lumea a zis ceva și eu altceva. Am început a doua carte, dar am scris o luna, trei luni nu. Nu tastez direct cu propriile degete, ca să nu le obosesc pe telefon, ci cu un băț. Îmi place să scriu, dar mă demotivez singură. Dacă citesc ceva ce scrie altcineva mă demotivez, ăla are facultate, eu nu. Ăla scrie cu cap, eu nu. Sunt o fire comodă, dacă vreau ceva, fac, dacă nu, nu.
A.I- Ce părere a avut familia dumneavoastră despre faptul că ați scris o carte despre un subiect aproape tabu pentru persoanele din mediul rural?
R.S.- Mama s-a bucurat, tata nu m-a lăudat, dar a avut încredere în mine mereu. “Lasă, Adriano, că e bine” îmi spunea mereu. De obicei, tata mă critica, dar acum nu m-a mai criticat, în schimb a zis simplu “Lasă, Adriano, că e bine”. Iar Nicu, ca de obicei, m-a încurajat. Dacă stau să mă gândesc, sunt cea mai fericită femeie din neamul meu. Noi ținem unul de altul ca și cocoșatul de gard. A îmblânzit scorpia timp de 20 de ani de relație. Între noi e o diferența de 19 ani, dar nu am simțit niciodată acest aspect. Am vorbit mereu și am comunicat, până la urmă ăsta este și marele secret al unei relații frumoase, prietenia pură. Oamenii au uitat cât înseamnă un gest mic, o vorbă bună.
A.I- În cartea dumneavoastră se regăsesc fragmente amuzante, care fac cititorii să vadă si partea mai puțin tragică a bolii, credeți că fără umor ați fi putut să vedeți viața într-un mod atât de optimist?
R.S- Nu știu cum e să te naști fără o anumită doză de umor. Eu am venit pe lume cu ea. E ceva ce ai din naștere sau măcar încerci să dezvolți. Viața e tristă, iar când beneficiezi de umor o ușurezi semnificativ. Sigur, viața nu aș fi văzut-o la fel fără amuzament, noroc că îl am! Autoironia atrage atenția asupra problemelor importante din carte într-un mod plăcut, chiar ușurează viziunea oamenilor asupra dizabilității.
A.I – Care este mesajul pe care sperați ca cititorii să îl desprindă la finalul cărții?
R.S – Să lase văicăreala, să ridice ochii, să vadă înainte. Mesajul și-l ia fiecare și îl prelucrează fiecare în cap. E mai ușor să arunci cu pietre în gard decât să arăți empatie. Nu e bine să îti plângi de milă. Eu și Nicu am căzut psihologic pe rând, niciodată împreună și asta ne-a salvat. Tu trebuie să pui valoare pe tine și tu trebuie să te motivezi.
Sper ca omul care o citește să vadă cât de norocos este. Există oameni care nu s-au obișnuit cu gândul că au o dizabilitate. Numele multor personaje este schimbat. Mulți nu acceptă încă. Des le zic acestor oameni : “Dacă ești sănătos mută-te singur!”. Nu vreau drepturi egale cu oamenii sănătoși, vreau acces liber la diverse resurse, la fel ca și faza cu distanțarea socială și cea fizică, se creează o confuzie între ele. Dacă tu ca și om cu handicap te cerți cu tine că ești persoană sănătoasă, cum pot să ceri cuiva să vadă că ai nevoie de ajutor sau atenție? . De ce să îți fie jenă? Boala îmi dictează viața și trebuie să fiu conștientă că este acolo și să recunosc că am nevoie de ajutor. Mulți caută milă, se poartă urât cu cei sănătosi și ne trag și pe ceillalți în groapa cu prejudecăți. Nu mi-am ținut niciodată gura și nici nu o vei face. Majoritatea persoanelor cu handicap sunt în suferință. Ei lasă de la ei ca să îi fie bine familiei. Distrofia îți dă dureri, iar familia privește des handicapul ca pe o povară. Te mulțumești cu ceea primești de la familie, te străduiești să nu deranjezi. Nu vine nimeni să lucreze la persoanele cu dizabilități, indemnizatia este 1400 lei, cine să vină? Primăria nu îți caută om. Ca persoana cu dizabilitate este greu să supraviețuiești și în același timp să și visezi. Nu te poți baza non-stop pe familie. Cum să te motiveze cineva căruia îi este rușine cu dizabilitatea ta?
A.I – Dar credeți că între artiștii cu dizabilitate și cei sănătoși există cât de cât egalitate?
R.S- Nu, niciodată nu va exista, in opinia mea. Automat lumea alege cartea mea, a celui cu dizabilitatea deoarece ai aplecarea spre o persoana defavorizată de soarta. Cazul social mereu va prima în favoarea cuiva care nu îl deține. Oamenii sunt împinși de milă, în loc să fie împinși de empatie. Cazurile sociale smulg lacrimi des și nu empatizez cu gândul de egalitate totală între oamenii cu dizabilități și cei fără. Noi nu cerem milă, cerem conștientizare.
A.I – Ce planuri aveți pentru viitor?
R.S- Există un factor de “Nu știu”, dar sper că foaia și gândul se vor uni din nou și o să lansez o nouă carte. Nu mă consider scriitoare, mi se ridică părul când mă numește cineva scriitoare contemporană. Nu există transparență, dacă i-aș asculta pe alții cum mă laudă, mi-aș ridica statuie și m-aș pupa cât este ziua de lungă. Cu alte cuvinte, viitorul este incert, dar îl voi savura oricum va fi.
Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.