Când tăcerea strigă…
O liniște-mi frământă
Suflarea, visarea, dorul, chemarea,
Cu încredere în tine, în tot ce a fost sau n-a fost,
Suflete conectate într-un tot,
Știu că va fi ce n-a fost.
Când tăcerea strigă asurzitor,
E mai tare ca urletul unui lup,
Mai mult ca o haită ce mi-ar sfășia din trup,
Bucată din mine de rupi,
Ia-mă iubitule, oriunde mă duci.
Nici de mi-ai arde trupul căzut în păcat,
Ca o femeie ce te cheamă neîncetat,
Îți urmez calea cu trupu-mi istovit,
Sărută-mi iubitule palmele,
Poate pline de cicatrici.
Când tăcerea strigă asupritor,
Îmi zăvorăsc odaia, să nu-i aud ecou;
Îmi las ruga să-mi devină sens,
Palmele-mpreunate și un singur crez,
Cerule iubit, mă abandonez.
Cuprinde-mi mâinile, nu mă lăsa,
Sărută-mi lacrimile fierbinți și obrajii rumeniți,
Mistuite de dor, împietrite de durere,
Sfârtecă-mi ființa, alină-mi inima,
Rămâi, întoarce-te, nu pleca.
Când tăcerea strigă mângăietor,
Ești pretutindeni;
Deschid fereastra să-i aud ecou,
Îți respir sărutul al cărui gust îl port
Și îți simt mireasma ce încă o port.
Parcă am fi doi străini la masa tăcerii,
Mai stai, îmbrățișează-ma dincolo de cuvinte,
Alină-mi dorul inimii și patima firii,
Renasc, ești tu, tot focul iubirii,
Sunt a ta, aici, doar a ta, cu fiorul nemuririi.
de Nicoleta Poganu
Pe autoare o puteți găsi pe facebook:https://www.facebook.com/nicol.nico.31
3 comentarii
Comments are closed, but trackbacks and pingbacks are open.