Când tăcerea strigă… 

Când tăcerea strigă… 

 

O liniște-mi frământă 

Suflarea, visarea, dorul, chemarea, 

Cu încredere în tine, în tot ce a fost sau n-a fost, 

Suflete conectate într-un tot, 

Știu că va fi ce n-a fost. 

 

Când tăcerea strigă asurzitor, 

E mai tare ca urletul unui lup, 

Mai mult ca o haită ce mi-ar sfășia din trup, 

Bucată din mine de rupi, 

Ia-mă iubitule, oriunde mă duci. 

 

Nici de mi-ai arde trupul căzut în păcat, 

Ca o femeie ce te cheamă neîncetat, 

Îți urmez calea cu trupu-mi istovit, 

Sărută-mi iubitule palmele, 

Poate pline de cicatrici. 

 

Când tăcerea strigă asupritor, 

Îmi zăvorăsc odaia, să nu-i aud ecou; 

Îmi las ruga să-mi devină sens, 

Palmele-mpreunate și un singur crez, 

Cerule iubit, mă abandonez. 

 

Cuprinde-mi mâinile, nu mă lăsa, 

Sărută-mi lacrimile fierbinți și obrajii rumeniți, 

Mistuite de dor, împietrite de durere, 

Sfârtecă-mi ființa, alină-mi inima, 

Rămâi, întoarce-te, nu pleca. 

 

Când tăcerea strigă mângăietor, 

Ești pretutindeni; 

Deschid fereastra să-i aud ecou, 

Îți respir sărutul al cărui gust îl port

Și îți simt mireasma ce încă o port. 

 

Parcă am fi doi străini la masa tăcerii, 

Mai stai, îmbrățișează-ma dincolo de cuvinte, 

Alină-mi dorul inimii și patima firii, 

Renasc, ești tu, tot focul iubirii, 

Sunt a ta, aici, doar a ta, cu fiorul nemuririi.

 

de Nicoleta Poganu

Pe autoare o puteți găsi pe facebook:https://www.facebook.com/nicol.nico.31

Alte articole similare