Sunt invizibilă, dar exist. TU mă vezi? – de Adriana Rusty Holtei

Sunt invizibilă, dar exist. TU mă vezi?

De multe ori îmi place să stau și să privesc peste umăr înapoia mea, să-mi iau la revizuit gândurile, întâmplările și să încerc să înțeleg ,, nescaiva,, ziceri cu care am intrat în coliziune cândva. Îmi place să cred că sunt OM și zic asta nu pentru că fac parte din specia Homo sapiens, ci pentru că celor ce poartă numele de OM, le pasă. Îmi pasă al naibi de tare și mult mai mult decât ar trebui. Îmi pasă de tot ce mă înconjoară, de ochii care mă privesc, de vorbele care vin și lovesc, încurajează sau doboară. Da, sunt un OM oarecare, ce trăiește, simte și visează. Port orice nume sau pot fi un TU, EL sau o EA. Pot fi oricine, și poate cândva ți-am ieșit în cale, iar TU m-ai ignorat.

Cum, nu-ți aduci aminte? Eu nu am uitat! Era o zi așa de frumoasă cu soarele mai darnic ca oricând, cocoțat tocmai sus în creierii cerului, îmbrățișând cu razele lui fiecare creatură ieșită în cale. Un vânticel plăcut, cam nebunatic mi-a ciufulit părul și mi-a mângâiat fața în timp ce sora mea împingea căruțul în care eram. Nu plec des la plimbare și uneori fac asta pentru a mă feri de situațiile jenante în care unii indivizi ne pun pe NOI, cei în căruț.

-Salut, ai spus tu cel care te-ai oprit din drumul tău, în timp ce sora mea mă așeza cu căruțul, acolo, sub ochii tăi.

– Salut, a răspuns ea!

Și-mi aduc aminte că eu am spus ,,bună,,. Minute în șir am putut fi martora multor cuvinte care săltau vesele pe deasupra capului meu, privind cum ignorarea ta îi râdea în față salutului meu care zăcea trist în țărâna de pe jos. Tu cel care vorbeai cu atâta înverșunare că unii te ignoră, nici nu-ți dădeai seama cât erai de ignorant. Nu mai contează, știu că nu sunt invizibilă. Mă doare că ochii tăi nu mă văd și sunt tristă că în suflet ai noapte. Drumul merge înainte, oamenii trec și vin… păcat că mulți au uitat ca de dimineață când s-au trezit să-și îndepărteze draperiile din geamul sufletului. Pe același drum, aceeași zi, dar un alt TU, cu alt nume și chip, dar în aceeași beznă, vorbind sec, mecanic, fără licăr de viață în ochi. Același EU invizibil, tăcut și ignorat.

– Așa e lumea! îmi zice soră-mea…

Și totuși,  e atâta lumină solară… trebuie doar să-și tragă draperia neagră și grea din geamul sufletului…iar EU, EU voi deveni vizibilă.

Eram la spital, durerile mă împinseseră până la ușa medicului. Eram un OM într-un căruț, așteptând  ca toți ceilalți. Cineva îmi strigă numele, iar EU mă pierd în spatele unei uși.

– Ce are? întreabă doctorul pe însoțitorul meu, în același timp în care EU îl privesc direct în ochi, dar tac. Deocamdată tac, deși aud, simt, gândesc.

-Unde o doare? continuă EL cu ochii împrăștiați pe niște foi, în timp ce EU tac. Imediat, cabinetul medicului se inundă cu tăcere. O liniște grea ne îmbrățișează și ne pupă pe toți.

– Ce probleme ai? repetă EL, privindu-mă fix, de data asta.

– Cu mine vorbiți? îl întreb, purtând haina indiferenței, haină pe care chiar el, medicul, mi-o aruncase pe umeri imediat ce intrasem în cabinetul lui.

– Da, cu d-voastră vorbesc, îmi răspunde EL apăsat, nu d-voastră aveți probleme?

– Ooo, ba da, dar cum întrebările d-voastră erau pentru altcineva, EU am tăcut, așteptându-mi rândul.

De multe ori tac atunci când TU funcționar, doctor, individ de pe stradă, mă ignori și nu fac asta pentru că nu am ce-ți spune, ci doar pentru că nu vreau să orbecăi în negura sufletului tău. Dacă am un căruț, o cârjă sau un baston, dacă cineva mă împinge sau mă îndrumă nu înseamnă că nu gândesc, că nu mă duce capul și că nu știu să vorbesc. Iar TU, cel din fața mea, dacă m-ai privi  în ochi, ai putea să-mi vezi bobul speranței și pofta de viață. Dacă ți-ai deschide sufletul o să constați că pot vorbi, gândi și zâmbi, dar înainte de toate, dă-ți vălul deoparte din geamul sufletului și lasă lumina să intre.

Erai supărat într-o zi când ai vorbit cu mine. Pierdusei un nimic, iar EU te-am încurajat și ți-am dat speranță. Te-ai ridicat și ai spus senin ,, sănătoși să fim și Doamne ferește de vreo boală,,. Am zâmbit și te-am privit conștientă fiind că TU erai atât de prins de drama pierderii nimicului tău, încât ai uitat, că EU am deja o boală grea și nu voi fi niciodată sănătoasă. Pentru mulți, gândul unei boli ar fi sfârșitul lumii, ar fi blestem și chin, pedeapsă și durere. Un om ca mine, un EL sau o EA în ochii multora înseamnă plata păcatelor, chinul părinților, nefericirea și compătimirea soțului sau soției sănătose.

Tot TU îmi ziceai într-o zi că cei ca mine suntem un exemplu, că suntem eroi…Îmi aduc aminte că mi-a venit să râd cu poftă și te-am contrazis. TU m-ai privit ciudat, cu ochii mari, întrebători, dar și azi îți spun că nu suntem eroi. Există doar oameni ca EL, EA, ca mine, care trăiesc cum pot, ducându-și existența cum știu ei mai bine. Sunt aici, acolo, pretutindeni, oameni care deschid ochii zilnic, adunându-și fiecare dram de putere, să se poată târî prin azi spre mâine. Își duc trupul obosit de dureri și sleit de puteri, nu pentru că vor, ci pentru că nu au încotro. Pentru TINE , EU, EA, sau EL suntem eroi… pentru noi a fost doar o zi în care Dumnezeu ne-a fost alături. Nu este o luptă, este doar supraviețuire, nu suntem eroi, ci doar oameni cu boli, care au înțeles că dacă ai suflare-n trup e musai să trăiești.

Super puterile noastre nu există, mantia fluturată în vânt era doar a lui Superman, masca ce ascundea chipul era a lui Zorro, pe când NOI avem credința scut și zâmbetul mască. Nu este eroism, ci doar trucuri, iar noi am învățat un truc care ascunde lacrimile sub un zâmbet luminat. Durerea mea este doar a mea, pentru TINE am speranță, vorbe bune, ochi senini și zâmbet larg.

Niciodată, TU, cel care vei întâlni pe stradă o EA sau un EL, în căruț, nu vei ști câtă durere poate ascunde sufletul ei de mamă, când nu va mai putea să-i ofere copilului său ajutor fizic. Dar întotdeauna vei vedea un zâmbet larg pe acel chip care te va face să zici,, Ia uite mă, n-are nicio grijă! Toată ziua stă, se plimbă și eu nu știu ce să mă fac cu atâtea pe cap,, . Află TU că facturile vin și la NOI, află TU că și noi mâncăm, ne spălăm, plătim curent, gaz și orice altceva ce TU plătești. Află TU că durerea TA o am și eu, doar că EU le duc pe toate având boala pe care TU nu o ai.

Sunt invizibilă, dar exist, mi se urează de ,,Sănătate!,,  pe când EU am o boală pe viață. Mi se zice ,,La mulți ani!,, cu îndemnul să prind suta, când asta înseamnă prelungirea unei vieți chinuite. Mi se spune adesea că sunt un exemplu de viață, dar când îi amintești cuiva cât de norocos este că nu-i ca tine, se supără. Adesea oamenii îi plâng de milă pe cei care ne îngrijesc, spunându-le ce necaz suntem NOI pe capul lor, iar când vom muri, puțini vor fi cei care ne vor plânge, dar mulți vor spune ,,Bine că s-au dus că și așa ai lor se chinuiau îngrijindu-i. Bine că au scăpat de patimă… dar nu noi, ci ceilalți,,

Oftez și mă gândesc la pelerina lui Rumburac. Uneori e bine să devii invizibil cu totul, altfel invizibilitatea parțială doare. Dar râd pentru că am întâlnit mulți oameni LUMINĂ, niște becuri umane care te fac să radiezi. O să-i recunoașteți imediat după râsul cristalin, căldura sufletească și bunătatea de pe chip. Sunt pupăcioși, oferă îmbrățișări și te privesc cu drag, vorbind cu tine ore în șir. Au obiceiul să-ți alunge tristețea din suflet și să te scoată în natură. Sunt minunați și frumoși, iar dacă TU, indiferent cine ești, cum ești sau de unde ești, ai așa ceva prin preajmă, nu-i lăsa să plece. Se numesc PRIETENI OM și au în suflet doar lumină…

Există totuși speranță pentru fiecare, pentru mine, pentru EL, EA, și poate și pentru cel care ești TU.

de Rusty Adriana Holtei

Pe autoare o puteți găsi pe facebook:https://www.facebook.com/rustyadriana.holtei

Cărțile Adrianei le puteți cumpăra de pe aici.